Emerson Lake & Palmer – dinozauri ai rockului

Emerson, Lake and Palmer  Emerson, Lake & Palmer – formata in anul 1970 in Bournemouth, Dorset, Anglia. Acest supertrio a fost precedat de un grup a carui afirmare mondiala avea sa soseasca mai tarziu, dupa desfiintare. Nice a fost o formatie care in perioada de dominatie a rockului, intr-o mai mica masura a bluesului si, mai putin, a jazzului a ales sa cante compozitii de 20 de minute, folosindu-se de acompaniamentul unei orchestre simfonice. Sufletul si inima acestui grup a fost tanarul claviaturist Keith Emerson, un talent deosebit. El compunea tot materialul original, el facea orchestratiile si adaptarile din repertoriul clasic si tot el era principalul show-man. Chiar daca in plina ascensiune, Emerson a desfiintat grupul Nice in ideea de a forma si lansa un proiect nou.  In acelasi an in care Emerson a intregistrat Five Bridges Suite, in 1969, a aparut inca un disc care se numara intre realizarile de varf ale acelei perioade, albumul grupului King Crimson intitulat In The Court Of The Crimson King. Pe acest disc al formatiei conduse de Robert Fripp a participat si Greg Lake in calitate de solist vocal si bassist. In acelasi an, Emerson si Lake s-au intalnit la San Francisco unde au concertat cu grupurile lor Nice, respectiv King Crimson. De atunci, cei doi s-au vazut de mai multe ori discutand la un moment dat si de perspectiva formarii unui grup nou. La sfarsitul anului atat Emerson cat si Lake parasesc formatiile in care activau (cu aceata ocazie Nice s-a si desfiintat) si incep sa caute noi membrii pentru frupul pe care aveau de gand sa-l intemeieze. S-au purtat discutii preliminare cu chitaristul Randy Bachman, pe atunci in Guess Who, cu Jimi Hendrix si Mitch Mitchell, cu Carl Palmer de la Atomic Rooster, insa nici unul nu a acceptat oferta celor doi. Interesant este in acest sens cazul lui Carl Palmer, un baterist foarte tehnic care din The Crazy World Of Arthur Brown a trecut la Atomic Rooster. Acestuia nu i-a fost clar de ce Emerson dupa ce a desfiintat un trio vrea sa formeze o componenta asemanatoare (claviaturi, bass-voce, tobe), asa ca, avand un loc sigur in trupa pe care o conducea Vincet Crane, a refuzat oferta lui Keith. Nu doar Plamer a fost contrariat de intentiile celui care in urma dezmembrarii unui grup de succes, cum a fost Nice, a mai si dat unele declaratii controversate, de genul acesteia: “Trei ani constituie perioada normala de viata a unui grup, inainte ca aceasta sa se “descarce”. Este absolut normal ca noi din Nice ne-am despartit”.

Problema viitorului baterist a devenit acuta dupa ce in urma numeroaselor auditii organizate in acest scop nu au fost multumiti de nici unul dintre candidati. Dupa ce i-au epuizat pe toti cei pe care i-au avut in vedere, Greg si Keith si-au reamintit de Palmer. Lake l-a sunat si l-au luat tare cu o propozitie care avea sa fie des pomenita in presa muzicala: “Daca nu vii cu noi, te vei distruge nu doar pe tine, dar si pe mine si asta este ceea ce ma ingrijoreaza”. Intrigat de indrazneala lui Greg el a acceptat sa faca o proba cu ceilalti doi. Iata cum isi aminteste Carl de acest prim session: “La prima intalnire, Keith mi s-a parut foarte morocanos, scump la vorba. A zis doar: Hai sa cantam. Eu am raspuns: Bine, orice doriti. Se pare ca asta i-a cam incurcat, caci toti care au fost pana atunci la auditiile lor le-ar fi propus sa cante ba una, ba alta ” (La astfel de probe-concurs se canta de obicei dupa niste sabloane cunoscute, legate de anumite curente muzicale, sau se abordeaza un repertoriu universal alcatuit din melodiii binecunoscute tuturor.) In orice caz, nu a trecut mult timp de la aceasta prima intalnire pana cand Palmer a parasit Atomic Rooster, alaturandu-se lui Emerson si Lake. Astfel, la inceputul anului 1970, ia fiinta supergrupul Emerson, Lake And Palmer.

Debutul oficial al celor ce aveau sa fie, mai tarziu, numiti “dinozauri ai rockului”, s-a produs, in 1970, la cea de-a treia editie a Festivalului de pe Insula Wright, dar cu o saptamana inainte de eveniment ei au cantat la Plymouth. Aveau deja pregatite cateva compozitii ce vor fi apoi incluse pe primul lor album, o versiune proprie a “Tablourilor dintr-o expozitie” a renumitului compozitor Modest Musorgski, precum si piesa Rodeo, o adaptare a lucrarii cu acelasi titlu a compozitorului american Aaron Copland, pe care Emerson a aranjat-o pentru grup rock inca din perioada activitatii grupului Nice. Aceasta a constituit unul din punctele forte in showurile ambelor grupuri. Prima aparitie in public a fost si primul succes. Au fost bisati de trei ori. Pe Insula Wright au fost de asemenea primiti foarte bine, insa criticii, suspiciosi, s-au impartit in doua, fiind mai zgarciti cu laudele. Unele jurnale au titrat: “In sfarsit au sosit!”, altele au scris: “A fost prezentat un nou grup zgomotos, Emerson, Lake And Palmer, care continua traditia distrugerii muzicii clasice pe care el (Emerson) a inceput-o deja cu Nice”. (Carl Dallas).

Pe parcursul anului 1970 grupul a inregistrat si editat primul album intitulat Emerson, Lake And Palmer, publicat prin casa de discuri Island cu care au reusit sa semneze destul de usor un contract favorabil datorita renumelui anterior al celor trei componenti. Discul este deschis de Barbarian si incheiat de Lucky Man a lui Greg Lake. Aceste doua piese reprezinta, in acelasi timp, si antipozii dintre agresivitatea lui Emerson si tendinta lui Lake spre compozitii lirice, asa ca toate celelalte piese se situeaza si formal si stilistic intre ele. In dreptul primei sunt trecuti ca autori toti membrii grupului, dar este clar ca ideea si cea mai mare parte a pieselor apartine lui Keith; unii critici au descoperit ca tema principala este imprumutata de la compozitorul maghiar, de orine romana Bela Bartok. Este impresionant sunetul metalic de orga intalnit la grupurile de hard-rock din acea perioada. In partea mediana desfasurarea temeinica este preluata de pian fara a se pierde din dinamism, ceea ce este un merit atribuit vituozitatii lui Emerson. Spre deosebire de aceasta, Lucky Man este un cantec semi -acustic compus dupa principiul clasic melodie-refren, repetate de cateva ori, pentru ca in final, pe baza refrenului, Emerson sa adauge niste exhibitii de efect interpretate la unul din cele mai spectaculoase instrumente ale rockului de atunci – Moog synthesizer. Lucky Man a “prins” imediat la public asa ca a fost editat cu succes si pe disc single. (A fost una din cele mai solicitate piese in emisiunea “By Request” a postului radio “Europa Libera”, sectia romana.) Lake a mai inclus o compozitie proprie pe acest LP. Take A Pebble incepe cu o atingere a corzilor in interiorul pianului pentru ca apoi sa fie expusa tema principala. Dupa o accelerare a tempoului, redata de Emerson la pian, melodia este preluata de chitara acustica a lui Lake care o poarta spre punctul culminant. Finalul apartine unui splendid solo de pian peste care Lake va mai canta o data tema introductiva finalizand astfel structura piesei, pe care unii o considera o capodopera a colaborarii dintre cei doi muzicieni.

Pentru piesele cu partitura vocala continutul poetic este creatia lui Greg Lake (cu toate ca mai tarziu avea sa recurga si la serviciile fostului sau companion din King Crimson, Pete Sinfield). Pe langa compozitie si chitara bass el a inceput sa cante, cu succes, la chitara acustica si electrica, devenind si producatorul de baza al grupului (in prima faza de activitate). O contragreutate a piesei Take A Pebble (in traducere: “Ia o pietricica”) este compozitia lui Emerson intitulata The Three Fates (Trei destine). Aceasta lucrare ambitioasa, cum indica si titlul, este compusa din trei parti. Prima este interpretata la orga de catedrala, a doua la pian, iar a treia alaturi de pian participa si Lake si Palmer cu instrumentele lor. Spatiul de desfasurare a lui Carl Palmer s-a numit Tank, a carei sonoritate se aseamana cu Barbarian fiind abordat acelasi sound metalic, solo-ul de tobe fiind “acoperit” si preluat de sintetizator.

In 1970 Keith Emerson a inceput sa experimenteze serios cu un instrument nou pentru muzica scenica, sintetizatorul de sunet fiind pana atunci folosit doar in studio pentru obtinerea unor efecte sonore speciale.

(In 1969 a fost realizat primul disc interpretat integral cu instrumentul conceput de Robert Moog. Este vorba de mai mult de un experiment tehnic si demonstrativ intitulat Switched-On Bach. Autor: muzicianul Walter Carlos, asistat de inginerul Benjamin Folkman.) Moog a reusit sa simplifice si sa micsoreze dimensiunile noului sau generator de sunet putand fi astfel adaptat si pentru nevoile scenice. Spre deosebire de celelalte instrumente cu claviaturi acesta ofera posibilitati mult mai ample pentru transpunerea in sunet a imaginatiei interpretului.

Teoretic se putea obtine aproape orice ton si orice sunet perceput de auzul uman existand, in plus, si posibilitatea unor nelimitate variatii si modulatii tonale, a sintetizarii altor instrumente si chiar ale unor voci umane. Dezavantajul consta in faptul ca nu se puteau obtine simultan doua sau mai multe tonuri, ceea ce se putea surmonta prin folosirea a doua sau mai multe sintetizatoare, lucru pe care Emerson l-a si facut. Iata ca astfel Keith a intrat in posesia unei “arme secrete” redutabile, perfecta pentru temperamentul sau. Intre timp, a devenit si prieten personal cu creatorul acestui instrument beneficiind astfel de toate inovatiile tehnice provenite din laboratorul lui Robert Moog, care a primit in schimb, cea mai buna reclama pentru produsul sau. Exemplul lui a fost urmat de o serie de alti muzicieni (Rick Wakeman, Frank Zappa).

Timpul a dovedit ca Emerson a avut dreptate cand a decis sa infiinteze un grup nou. Emerson, Lake And Palmer s-au afirmat foarte rapid cucerind in scurt timp o faima mondiala. Primul LP a cucerit “Discul de aur”, iar in clasamentul cititorilor revistei Melody Maker au fost desemnati pe primul loc in categoria “sperante” pentru anul 1971. In timp ce Yes creau o muzica de un inalt nivel artistic insa mai putin spectaculoasa, King Crimson au ales calea cautarilor, iar Genesis faceau primii pasi pe taramul rockului progresiv, Emerson, Lake And Palmer se pregateau sa dea marea lovitura. 1971 avea sa fie anul lor de gratie.

In prima parte a anului au sustinut o serie de concerte in Europa si America unde au entuziasmat publicul atat prin muzica prezentata, cat, mai ales, prin spectacolul scenic. Showul lor avea sa fie unul dintre cele mai mari atractii live in urmatorii ani. In acelasi timp cei trei muzicieni pregateau materialul pentru un nou disc.

Albumul Tarkus, din 1971 a fost intitulat dupa piesa centrala care ocupa intreaga fata A, o lucrare impresionanta, compusa din sapte parti. Interesant este strory-ul purtat cu atata imaginatie de muzica. Aceasta misterioasa creatura numita Tarkus se naste in craterul unui vulcan, cu proprietati de animal-masina si cu porniri extrem de distructive. I se opune insa o alta creatura, un leu enorm cu chip de om, numit Manticore (numele lui s-ar putea traduce ca “cititor al destinului”). Acesta a fost unul dintre cele mai ambitioase proiecte pe care le-a realizat grupul, cea mai mare parte revenindu-i lui Emerson, caruia i-a apartinut conceptul.

Partea a doua a discului este mult mai lejera prin continut si forma decat prima fiind compusa din mai multe piese. Jeremy Bender se remarca printr-un text provocator, iar Are You Ready, Eddie? este un rock’n’roll usurel, dedicat inginerului de sunet Eddie Offord, cu care au inregistrat toate discurile pana cand acesta s-a transferat la Yes. Celelalte patru piese sunt mult mai complexe, putand fi privite ca si un tot unitar. Si pe acest disc se remarca vocea placuta a lui Greg Lake, ale carui posibilitati vocale sunt limitate, dar compensate de o foarte buna dictie si o expresivitate si sensibilitate deosebite, ideale pentru interpretari cu caracter liric. De aceea se remarca imediat ca deranjant stilul ceva mai agresiv abordat uneori (precum in Bitches Crystal). Si pe acest album pe care s-a reusit alaturarea muzicii serioase, a barocului, in special, a rockului si a jazzului, a obtinut un succes si un tiraj remarcabil.

Urmatorul pas discografic al grupului a fost ceva mai controversat pentru ca cei trei au hotarat sa editeze pe un disc unul din punctele de atractie ale showului lor, propria viziune a lucrarii compozitorului Modest Musorgski, Pictures At An Exhibition. In martie 1971 a fost inregistrat concertul lor din Newcastle, in cadrul caruia au interpretat si compozitia amintita. Au fost, din start, foarte multumiti de rezultat, insa niste complicatii financiare aparute in timpul efectuarii mixajelor au amanat putin lansarea albumului. Muzicienii doreau ca discul sa se vanda la un pret, popular, mai mic decat un album obisnuit, asa ca au avut de infruntat o oarecare rezistenta din partea casei de discuri. Albumul a aparut la sfarsitul anului 1971, bucurandu-i tocmai de sarbatori pe fanii tot mai numerosi ai grupului.

In vremea cand a fost compusa aceasta splendida suita s-a nascut un alt mare compozitor, Maurice Ravel, care a fost, mai tarziu, fascinat de cele zece piese pentru pian ale marelui compozitor rus din secolul al XIX-lea. Autorul impresionat si inspirat de lucrarile unui prieten decedat, pictorul Victor Hartman, i-a daruit acestuia neuitarea prin muzica. Fiecare piesa prezinta un tablou, intre ele fiind o tema caracteristica intitulata Plimbarea (The Walk), care de fiecare data imbraca o forma variata exprimand dispozitiile sufletesti. Ravel a transpus aceasta lucrare solistica adaptand-o si aranjand-o pentru orchestra. Dupa aproape o suta de ani (97, mai precis) de cand a fost prezentata in premiera publicului, compozitorul, pianistul si claviaturistul englez Keith Emerson a fost fascinat de aceasta lucrare. Cum Musorgski a scris-o doar pentru pian, iar Ravel a aranjat-o pentru orchestra, lui nu-i ramanea decat sa faca o prelucrare intre cele doua variante – un aranjament pentru grup mai mic. Impreuna cu Lake si cu Palmer, a audiat de mai multe ori versiunile amintite si au inceput lucrul la conceperea propriei versiuni. Din cele zece “picturi” sonore ale lui Musorgski, au alese doar patru, primele doua, Gnome si The Old Castle, a noua, The Curse Of Baba Yaga si o parte din ultima The Great Gate Of Kiew, la care au adaugat Promenade (interludiu din varianta originala), cateva piese proprii – Saga (Lake), Blues Improvisation (Emerson) si aplauzele si ovatiile publicului prezent la concertul inregistrat.

“Grija” interpretilor fata de public a amendat intr-o oarecare masura calitatea muzicii, aceasta indepartandu-se prea mult de ceea ce a dorit sa exprime compozitorul rus. Spre final, de exemplu, Emerson uita de “Marile porti ale Kiewului” si se lanseaza in niste improvizatii la moog si orga pe care o rasuceste, o tranteste, in care baga si un cutit, toate acestea fiind componentele deja faimosului show cu care grupul si-a obisnuit publicul. Dar lasand la o parte concesiile facute publicului, se desprinde concluzia ca ceea ce se afla pe acest disc de aur nu sunt Picturile dintr-o expozitie, ale lui Musorgski, in ciuda titlului de pe coperta. Pe langa reducerea drastica a materialului muzical, la aproape un sfert din cel original, este distrus in totalitate caracterul pragmatic al muzicii, conceptul ei de baza si chiar sensul acesteia. Pe album sunt pastrate doar doua compozitii in dimensiunile lor originale: Gnome si Baba Yaga. In rest, folosindu-se de materiale vechi, s-a creat ceva nou. Nu a fost, deci, pastrata calitatea autentica si nici nu s-a creat alta noua, muzicienii fiind preocupati ca ceea ce fac sa fie totusi Pictures At An Exhibiton, infranandu-si astfel libertatea creativa. Albumul grupului Emerson, Lake And Palmer va ramane, oricum, printre discurile importante ale muzicii rock datorita influentei remarcabile pe care a avut-o asupra unui mare numar de tineri carora le-a deschis curiozitatea si calea catre lucrarea originala, catre universul muzicii clasice.

Inca de la inceputul carierei, grupul Emerson, Lake And Palmer s-a remarcat in primul rand prin aparitiile live extrem de spectaculoase. Daca pentru primele lor concerte foloseau doar 5 tone de echipament tehnic, in urmatorii ani au ajuns sa care in turnee peste 40 de tone, un amanunt impresionant pentru acea perioada.

Caravana lor, formata din cateva automobile si trei camioane de tonaj greu pe care erau inscrise, in ordine, numele celor trei, serpuia pe autostrazile europene. Concertele erau sonorizate quadrofonic, la ordinul zecilor de mii de wati, prin intermediul unei mese de mixaj de 30 de canale. Scena demontabila avea 20 de metri pe ea fiind instalate instrumentele: doua orgi electronice, un pian cu coada si unul electric, impresionantul Maxi-Moog cu monitor si cateve modele mai mici de sintetizatoare, un set de tobe proiectat de Palmer, compus din 15 elemente, inclusiv clopote tubulare, gonguri si un clopot de biserica de 60 de kilograme! Doar percutia cantarea doua tone si jumatate, la care contribuia si primul sintetizator pentru tobe, construit special pentru grup.

Lake dispunea de (cate) o chitara electrica si una acustica pentru solistici si acompaniament si un bass dublu Zemaitis, pentru fiecare instument fiind angajat si un roadie. Trei asistenti se ocupau de baterie si alti doi de claviaturi. La acestia se adauga trei ingineri de sunet ajutati de sase ingineri – experti ai firmei Moog. Vreo zece oameni se ocupau de iluminat. Impreuna cu cei de la transport, cu caratorii de scule, cu bodyguardzii si managerii, echipa ajungea la vreo 50 de oameni care realizau unul dintre cele mai mari showuri ale vremii.

Muzicienilor le era tot mai greu sa-si gaseasca locul ideal in acest Babilon tehnic si intre atatia oameni, aceasta fiind una dintre problemele majore cu care s-a confruntat grupul, mai cu seama Emerson. Au ajung in situatia de a fi subjugati de tehnica, de a-si pierde scopul in mijloace. Tot mai frecvent solisticile lui Keith se rezumau la “ce poate sintetizatorul meu si ce stiu eu”, spontaneitatea spectacolelor avand de suferit.

Avand in urma sa o echipa de tehnicieni si ingineri trebuia sa fie totul strict planificat. Emerson, care sare pe scena si se lupta cu orga, a devenit doar o simpla rotita in masinaria propriului show.

In timp ce opiniile “pro” si “contra” privind discul cu prelucrarile dupa Musorgski erau inca in plina desfasurare, grupul si-a definitivat materialul pentru cel de-al treilea album de studio. In iulie 1972 a aparut Trilogy – titlul cu o dubla semnificatie simbolica. Dupa mai multe meandrari in cautarea conceptiei si a stilului, se parea ca cei trei au gasit ceea ce au cautat. Grupul s-a maturizat, a devenit mult mai unitar in expresie si mai preocupat de finalitate. Conceptual, Trilogy s-a bazat pe forma primului album. S-a renuntat la piesele lungi, Lake a compus From The Beginning, asemanatoare ca structura cu Lucky Man, iar lista similitudinilor ar putea sa continue. Important este faptul ca, fata de primul album, s-a facut un pas inainte pe planul expresiei stilistice. Daca pe debutul lor discografic se putea delimita destul de usor aportul fiecaruia, aici era deja mai dificila aceata operatiune. In mai multe piese comune a aparut o calitate noua: contopirea agresivitatii lui Emerson cu lirismul lui Lake, primul nefiind atat de radical, iar celalalt renuntand la patetism in exprimare.

Albumul Trilogy a demonstrat ca Emerson, Lake And Palmer nu renunta usor la principiul includerii experientelor proprii din domeniul muzicii clasice, chiar daca au fost deseori criticati din aceasta cauza. Pe prima fata a discului ei au inclus piesa Hoedown, un fragment al compozitiei Rodeo a Aaron Copland, pe care l-au interpretat live (daca va amintiti de inceputul acestui story) cu ocazia primului lor concert. Este greu de explicat de ce au facut-o dupa atata timp, dar includerea pe disc a acestui fragment a fost foarte inspirata. Toti cei care nu au avut ocazia sa asculte interpretarea concertistica au putut acum sa audieze o lucrare parca anume croita pentru Emerson si pentru aranjamentele lui rock ale unor lucrari clasice. In plus, piesa a fost si foarte apropiata temperamentului sau exploziv. A doua lucrare aranjata dupa aceasta conceptie a fost Bolero. Bolero-ul desemneaza o lucrare muzicala in care o tema, melodic schimbata, se repeta pe intreaga durata a piesei, cu variatii armonice, dinamice si ritmice. Maurice Ravel a fost cel care a impus aceasta forma ca pe o categorie muzicala distincta, Bolero-ul re-aranjat de el, fiind si cel mai cunoscut si apreciat exemplu de acest gen. Interesant este faptul ca o astfel de forma constituie o provocare serioasa pentru un muzician, el fiind obligat sa-si etaleze talentul si stiinta intr-un cadru extrem de limitat.

Ascultatotul nu este atat de legat de continutul piesei si se poate concentra mai bine in urmarirea modalitatilor de expresie muzicala. Prima includere a Bolero-ului in rock ii aparine lui Jeff Beck, pe albumul Truth din 1968 (la a doua chitara solo, Jimmy Page). Daca sunteti in posesia ambelor inregistrari, ar fi interesant sa le comparati. Albumului Trilogy i se pot aduce o serie de critici, insa, in ansamblu, acesta este discul care s-a apropiat cel mai mult de gusturile publicului si exigentele criticii, obtinand, in acest sens, cel mai mare succes. Multi sunt de parere ca aceasta este cea mai reusita colectie de cantece a grupului. Chiar daca nu s-a atins complexitatea structurala din Tarkus, stilistic, a fost totul mai bine conturat, pe acest album protagonistii dovedind maturitate atat pe plan muzical, cat si pe cel al personalitatii. Din punct de vedere al productiei si al partii tehnice, cu Trilogy s-au apropiat cel mai mult de perfectiune. Emerson, Lake And Palmer au fost la apogeul gloriei, apreciati si respectati de ascultatoti ca reprezentantii de varf ai muzicii rock europene, ai laturii ei serioase.

In clasamentele anuale ale revistei Melody Maker, pentru anul 1972, trioul a cucerit primul loc in categoria celor mai bune formatii, primele pozitii in clasamentul intrumentistilor, au fost printre primii compozitori, producatori etc. In total, au cucerit sapte trofee, ceea ce, trebuie sa recunoastem, este mult, chiar si pentru un supertrio. O situatie asemanatoare a fost si in alte poll-uri anuale ale presei de specialitate. In iunie 1972 au intreprins primul mare turneu in Japonia, devenind, aproape instantaneu, cea mai populara formatie in Orientul Indepartat. De atunci dateaza si renumita si scandaloasa declaratie a lui Lake: “Ii respect pe cei ce lucreaza la nivel inalt, tipi ca Muhamed Ali si Bertrand Russel. Il respect pe Isus Cristos care a fost cel mai mare show-man al tuturor timpurilor. El pleca in turneu cu 12 roadies si facea cu ei niste cascadorii de lasau lumea masca”

Cand a spus asta, Lake era un demiurg al epocii rockului progresiv, grupul sau calatorea in jurul lumii cu un Jumbo Jet inchiriat, umplea sali si stadioane, vindea milioane de dicuri, se bucura de aprecierile criticii de specialitate. Iata si una din curiozitatile acelei perioade de glorie pentru E, L & P: Greg avea un rodie pe covor! Totul a pornit de la un mic incident scenic, in Germania, cand Lake s-a electrocutat la un microfon. Pentru a evita astfel de pericole i-a cerut asistentului sau sa acopere portiunea de langa stativul microfonului cu un linoleum, dar, pentru ca acesta nu era prea aspectuos, a fost in curand inlocuit cu un covor. Un splendid persan de 10. 000 de dolari era, cu regularitate, inaintea fiecarei reprezentatii, intins pe scena si curatat demonstrativ cu aspiratorul, in vazul publicului spectator! Aspiratorul a mai fost folosit si in alte ocazii.

Unul din punctele de atractie ale concertelor grupului il constituia aparitia unei creaturi asemanatoare monstrului de pe coperta albumului Tarkus, care, la un moment dat, scuipa din gura-i de fier un nor de zapada din polistiren. Fiind, intr-o seara, gresit directionat, “monstrul” a umplut pianul lui Emerson cu polistiren. Show-ul a fost intrerupt intervenind tehnicienii cu aspiratorul in pian. In afara scenei, Lake parea sa fie responsabil de extravagantele atat de gustate de presa. Fiind un gurmand, amator de peste, isi tinea cada plina cu somoni vii. Odata si-a scos prietenii la un restaurant rusesc si fiind, probabil, in regim alimentar, a comandat caviar pentru toata lumea, sau, altadata, intrebat de un amic cunoscator intr-ale vinului, ce vin prefera, a raspuns fara ezitare: “Cel mai scump!”

Dupa o capodopera ca Trilogy, multi si-au pus intrebarea – ce ar putea sa urmeze? Era de asteptat ca expresia stilistica descoperita sa fie aplicata la unele forme muzicale mai complexe, ceea ce ar fi fost, probabil, ultimul lor cuvant in directia pe care au ales-o. S-au putut auzi, insa, si unele pareri sceptice in privinta viitorului lor.

Drumul spre succes al grupului ELP nu a fost spinos si plin de obstacole, in comparatie cu ascensiunea altor formatii. Ei s-au afirmat destul de rapid. Nu trebuie uitat ca tot ce au obtinut se datoreaza unor eforturi deosebite, unei perfectionari continue si unor studii individuale foarte serioase. Cand au ajuns in varf si au obtinut aproape tot ce se poate obtine in domeniul muzicii rock, cei trei au simtit nevoia unei relaxari de care n-avusesera parte de trei ani. Palmer s-a tuns scurt si a inceput sa studieze la modul cel mai serios percutia, inscriindu-se la niste cursuri speciale, de inalt nivel profesional si artistic. Emerson a fost preocupat de intregirea arsenalului sau electronic. S-a vorbit de colaborarea sa cu Robert Moog in vederea inventarii unui nou instrument. Lake, care a fost producatorul tuturor discurilor grupului si s-a ocupat si de partea financiara a activitatii lor, s-a gandit sa produca si alte formatii. A fost infiintata, in acest scop, propria lor casa de dicuri, Manticore (va amintiti de leul cu “fata umana” din Tarkus?). Toate preocuparile individuale ale muzicienilor au dat apa la moara zvonurilor despre niste viitoare proiecte solistice. Presa muzicala dadea ca aproape sigure aceste perspective, mai ales dupa ce a fost scoasa din arhiva si acea declaratie a lui Emerson privind durata de trei ani a unei formatii. Mai multe indicii duceau la concluzia ca grupul a ajuns la un firesc sfarsit. Insa n-a fost sa fie. Multi critici si admiratori adevarati ai grupului regreta si astazi ca n-a fost asa, ca nu s-au desfiintat dupa albumul Trilogy. ELP nu au mai fost atat de singuri ca-n primii 2 ani de activitate.

S-au maturizat si s-au dezvoltat, insa, alaturi de ei s-au ridicat si altii. La doar doua luni dupa Trilogy au aparut Close To The Edge al grupului Yes, Genesis au lansat Foxtrot, a aparut si Focus III. Yes, care inca din 1971 au atras atentia asupra talentului lor, au inceput sa straluceasca, despre Genesis se vorbea cu superlative, iar sintetizatorul, pe care se baza sunetul deosebit al grupului ELP, a fost descoperit si de alti muzicieni. Concurenta a devenit extrem de aspra, iar cei trei, parca, adormisera pe lauri. Tocmai in cel mai nepotrivit moment a aparut multumirea de sine. De aceasta situatie au profitat, intai Yes, apoi Genesis si iata ca “dinozaurii” au fost detronati. Popularitatea lor n-a avut, insa, de suferit cand e vorba de activitatea concertistica; biletele pentru spectacolele lor se vindeau cu mult inainte de data concertului. Inca nu aveau concurenta prea serioasa in privinta show-urilor.

Anul 1973 i-a gasit lucrand la urmatorul proiect discografic, dar grupul a intreprins si un turneu mondial ce a cuprins Japonia, SUA si Europa. Peste tot au fost primiti triumfal. La Milano au fost, de exemplu, programate doua concerte, dar in prima zi a plouat, iar a doua seara l-a surprins pe Lake cu un guturai ce nu i-a permis sa cante. Fanii grupului au luat cu asalt hotelul Hilton, unde au fost cazati muzicienii, si o asemenea isterie de masa n-a mai fost vazuta la Milano de pe vremea grupului The Beatles. Daca publicul nu i-a parasit, a facut-o in schimb, critica. Revistele muzicale se intreceau in cronici negative la adresa grupului. Criticile pentru cel de-al cincilea album au fost dezarmante. Discul a fost pregatit pe parcursul anului 1973, lansarea lui fiind de mai multe ori amanata din ratiuni comerciale. Brain Salad Surgery a aparut in rafturile magazinelor abia la sfarsitul anului. Nu a atins nivelul celorlalte trei discuri de studio ale grupului ceea ce nu insemna ca a fost lucrat in mod superficial. Din punct de vedere tehnic, totul a fost perfect, fiind tratate cu seriozitate maxima toata detaliile. De altfel, grupul avea deja o experienta bogata in producing asa ca nu a putut realiza nicidecum, asa, deodata, un disc slab. Ce a deranjat cel mai mult a fost lipsa insufletirii artistice. Principalul vinovat: Greg Lake. El parca nu ar fi fost deloc interesat de acest album. In ’73 el a fost preocupat de descoperirea italiana, grupul de rock progresiv Premianta Foneria Marconi, care a semnat un contract cu Manticore si caruia se straduia sa-i asigure reusita. Se pare ca-l interesa mai mult asta decat ceea ce pregateau Emerson si Palmer. Pentru noul album el a compus balada Still You Turn Me On, al carei text explica, intr-o oarecare masura, starea lui Greg. A mai participat la realizarea piesei Benny The Bouncer, un divertisment sonor in stilul unor bucati mai putin serioase precum Sheriff sau Are You Ready, Eddie? L-a mai ajutat putin pe Emerson in scrierea celei de-a treia parti a suitei Karn Evil 9. Asta a fost tot! A renuntat chiar si la compunerea versurilor insracinandu-l cu aceasta pe fostul sau coleg din King Crimson, Pete Sinfield.

Chiar si partile vocale sunt aici sub standardurile impuse pe discurile anterioare. Brain Salad Surgery este compus dupa formula albumelor cu numarul unu si trei: o balada a lui Lake, doua prelucrari din muzica serioasa, un cantec vesel, iar restul spatiului rezervat pentru experimente noi serioase. Acest ultim capitol l-a constituit Karn Evil 9, compusa din trei parti, care coupau mai mult de doua treimi din durata totala a discului. Pentru prima parte, intitulata First Impression, Emerson a compus muzica, iar Lake doar linia vocala, Second Impression este creatia lui Keith, in care alterneaza pianul si un sunet cu totul nou al sintetizatorului, care reproduce un efect de vibrato. Partea mediana a acestei piese suna foarte ciudat in contextul muzicii rock, fiind mai degraba, un exemplu de muzica contemporana experimentala, Third Impression este realizata in maniera deja abordata pe Trilogy, fiind cel mai fin fragment al intregului album. Dupa Trilogy, era de asteptat un astfel de proiect. Ciclul Karn Evil 9 a fost o lucrare ampla si de calitate, la urma urmei. Totusi se simtea lipsa unor sclipiri, care sa finalizeze opera lor, cum se asteptau sau, mai precis, sperau ca-i urmarea indeaproape evolutia grupului. Emerson nu a reusit sa duca la bun sfarsit totul. Lipsa sensibilitatii si a unei inaltari spirituale de care s-a dovedit de mai multe ori capabil Lake, s-a facut din plin simtita. Daca Greg ar fi colaborat mai profund la realizarea suitei Karn Evil 9, aceasta ar fi dobandit, desigur, alte dimensiuni estetice. S-a remarcat, in schimb, pe acest disc o mai puternica implicare si un real progres al bateristului Carl Palmer, ceea ce se poate observa in adaptarea unui fragment din Concertul pentru pian nr. 1 al compozitorului contemporan latino – american Ginastera – Toccata. Insusi autorul s-a declarat multumit de adaptarea realizata de Emerson, Lake And Palmer, cu toace ca aceasta s-a indepartat mult de lucrarea originala.

In ciuda calitatilor reale, Brain Salad Surgery a primit mai mult cronici negative decat referinte pozitive. Din pacate, presa nu s-a limitat doar la expunerea parerilor celor, mai mult sau mai putin, avizati, ci a continuat sa bombardeze grupul cu tot felul de pareri sarcastice, sa interpreteze tendentios toate declaratiile lor, ceea ce i-a determinat pe muzicieni intreruperea tuturor relatiilor cu presa. Aceasta hotarare a declansat un nou val de articole denigratoare in care au fost numiti infatuati, egocentrici, multumiti de sine, profitori pe seama nestiintei altora. In aceasta atmosfera a aparut albumul lor triplu cu inregistrari din concert, intitulat Welcome Back My Friends To The Show That Never Ends, Ladies And Gentlemen, care este, de fapt, un vers din textul piesei First Impression. Acest album trebuia sa incheie o perioada, sa prezinte o sinteza a tot ceea ce s-a intamplat pana atunci. Ceva aseamanator au realizat si Yes cu un an inainte editand Yessongs. In ambele cazuri s-a contat si pe un efect comercial. Criticile au fost devastatoare: rutina, perfectiune tehnica, lipsa emotiilor, robotizarea interpretarilor etc. Unii s-au hazardat chiar sa critice realizarile anterioare ale grupului, ceea ce nu era cazul. Muzica grupului ELP este complexa si ca atare trebuie sa fie foarte bine stapanita de interpreti. De altfel, multe grupuri cu o componenta mai numeroasa nu au reusit sa obtina un sound atat de plin si de variat. Pe de alta parte, orice muzica mai complicata necesita un efort mai mare din partea ascultatorului, ceea ce o face mai putin directa si spontana. Dar, oricat de bine stapanita, muzica nu poate fi lipsita de emotii. In acest caz concertele de muzica clasica ar fi fost lipsite de sens.

Chiar daca acest pretentios set live a dezamagit intr-o oarecare masura, multi s-au impacat cu gandul ca nici nu se poate astepta mai mult de la un astfel de proiect discografic. Cine este fascinat de showurile lor va astepta cu nerabdare urmatorul concert, iar cine este dispus sa analizeze mai profund muzica lor, va astepta noile inregistrari. Iata, deci, ca interesul pentru noul album de studio a fost, in continuare, ridicat. Mult asteptatul disc avea sa fie dublu. Works – Opere, a aparaut in 1977, in perioada cand intreaga scena a rockului era inca naucita de punk. Pentru fanii grupului, pentru critici, aceasta a fost o noua dezamagire. Dupa o perioada de timp unii cronicari au revenit afirmand ca albumul este, totusi, bun, dar nu corespunde renumelui “celui mai mare trio din lume”. Cele patru fete ale discurilor au fost impartite intre cei trei componenti, fiecaruia revenindu-i cate una, iar ultima realizand-o impreuna. Keith Emerson si-a prezentat primul sau Concert pentru pian, o lucrare de nivel destul de ridicat, care nu-l va plasa pe autorul ei printre nemuritori, dar sigur va imbogati bilantul pozitiv al realizarilor sale muzicale. Carl Palmer a dovedit inca o data ca este un instrumentist de exceptie, dar slab la capitolul compozitie. Greg Lake si-a folosit bine sansa, partea lui fiind muzical variata si echilibrata, la un nivel calitativ destul de inalt. Lake nu este un mare compozitor, dar, constient si sigur de asta, stie foarte bine sa-si valorifice ideile. Un exemplu in acest sens ar fi splendida balada C’est la vie. Fata de disc comuna a confirmat ca cei trei nu mai sunt o unitate, nu mai sunt un grup, totul sunand mai degraba ca un cocktail a ceea ce a fost servit pe cele trei parti anterioare ale setului.

Devastatoare financiar si moral, s-a dovedit si decizia lor de a intreprinde un turneu american insotiti de o orchestra de 70 de instrumentisti.

In 1978 a aparut Work Volumes II, care a trecut aproape neobeservat. ELP apartinea deja de domeniul trecutului. “Epuizati din punct de vedere creativ”, dupa cum recunoaste Lake, care, privit din perspectiva timpului scurs, pare sa fie mai degraba o datorie achitata fata de casa de discuri Atlantic, care a mai investit in ei, sperand la o revenire. La sfarsitul turneului in 1978, la 30 decembrie, grupul s-a desfiintat. Anii ’80 n-au fost prielnici pentru ELP. Emerson a compus cateva teme pentru coloanele sonore ale unor filme uitate, Palmer a avut o scurta perioada de stralucire cu supergrupul Asia, Lake a incercat, fara succes, sa lanseze un album solo. Au fost si tentative de a reinvia formula magica: Emerson, Lake And Powell in 1986, sau Emerson, Lake And Robert Berry in ’88, dar vechea glorie nu se lasa recucerita.

In 1992 a avut loc, in sfarsit, mult asteptata reuniune, cei trei protagonisti ai acestui interesant story muzical realizand impreuna albumul Black Moon. Discul contine piese mai scurte, sunetul este dominat de tonul inconfundabil al orgii Hammond, iar din repertoriul clasic este preluata o tema a lui Prokofiev pentru baletul Romeo si Julieta. Alaturi de Emerson, Lake si Palmer a fost, si de aceasta data, managerul lor din zilele bune, Stewart Young, care a organizat si turneul promotional. Chiar daca discul a fost primit caldut de catre specialisti, care nu s-au intrecut in a-l critica, dar n-au excelat in laude, succesul a fost nesemnificativ. De exemplu, in revista britanica Q, renumita prin recenziile publicate, discul a primit calificativul “bun”. Nu de acelasi tratament s-a bucurat si urmatorul lor album, In The Hot Seat din 1994, care in afara standardelor interpretative ridicate, ceea ce, de altfel era normal din partea unor muzicieni cu o astfel de reputatie, n-a adus nimic nou. Chiar dimpotriva: jumatate din materialul prezentat pe acest disc este reciclat.

Avem ocazia sa auzim o reinterpretare neinsufletita a suitei Pictures At An Exhibition si o reluare neinspirata a unei exceptionale piese a lui Bob Dylan, Man In The Long Black Coat. Aceasta a fost, probabil, ideea lui Lake, dar daca va este cunoscuta varianta originala, probabil ca nu veti rezista sa ascultati, in intregime, versiunea ELP.

Unul din momentele mai bune ale acestui disc, o frumoasa melodie de dragoste parinteasca, Daddy, ii apartine, de asemenea lui Greg Lake. Sclipirea lui Emerson, daca nu luam in considerare cateva scurte solouri ce decoreaza piesele preponderent vocale, sau reinventeaza Tablouri dintr-o expozitie, s-a consumat, departe de intensitatea de altadata, in piesa Hand Of Truth. Despre Palmer nu se poate spune nimic mai mult decat ca este, in continuare, un tehnician exceptional, insa aportul sau depinde de gradul de inspiratie si insufletire al celorlalti, dar parteneri, care compun materialul muzical si liric. Viitorul acestui, candva, mare grup, este inca o data incert si n-ar fi exclus ca aceasta sa fie chiar o ultima zvacnire in tentativa redobandirii pozitiilor demult pierdute.

Pe parcursul carierei sale, grupul Emerson, Lake And Palmer a avut perioade de glorie, a fost idolatrizat, membrii sai considerati “vrajitori” ai instrumentelor lor (mai ales Keith si Carl), apreciati ca aranjori si compozitori, showmen fara pereche, vizionari sensibili (Lake), mega vedete, dinozauri ai rockului. Au avut parte de o serie de cronici negative, au avut caderi, momente de proasta inspiratie, cautari, reveniri la trecut etc. Nu trebuie insa uitat ca acesta a fost grupul care a realizat astfel de capodopere cum ar fi Take A Pebble, Tarkus, Trilogy. Cel putin timp de doi ani, Emerson, Lake And Palmer au fost liderii necontestati ai avangardei rock europene.

Keith Emerson este cel care a pus bazele grupului in 1969. Canta la toate instrumentele cu claviaturi specifice rockului (mai putin la melotron), este principalul instrumentist al trioului, compozitor si aranjor, lider si atractie majora a spectacolelor scenice. S-a nascut la 2 noiembrie 1944 in localitatea Todmorden, Anglia, unde s-au refugiat parintii lui de bombardamentele germane. Provine dintr-o familie foarte muzicala; ambii parinti au cantat, iar bunica a fost profesoara de pian. La 7 ani incepe studiul pianului, iar la 10 ani participa la un concurs local de intrepretare unde cucereste locul trei. Educatia sa in domeniul clasic dureaza pana la primele contacte cu jazzul, cu toate ca a mai luat niste “ore zburatoare” si in timpul celei mai mari popularitati. Nu a frecventat niciodata o scoala de muzica, iar zvonurile ca ar fi absolvit conservatorul sunt false. Odata i-a si scapat o remarca interesanta: “Conservatorul nu e pentru creatori”. La inceput a cantat jazz din pur hobby. Popul si rockul nu l-au interesat. Dupa absolvirea liceului, lucreaza ca functionar la o banca, seara cantand prin cluburi. Devenind somer, se alatura primului sau grup profesionist, T. Bones, unde-l intalneste pe bassistul Lee Jackson cu care pleaca in grupul de acompaniament al solistei de culoare Pat Arnold. In noul grup dau de chitaristul David O”List, apoi impreuna cu bateristul Brian Davidson, formeaza Nice, cu care atrag atentia datorita reusitelor prelucari ale unor teme extrase din tezaurul muzicii clasice, fiind si primii reprezentanti de seama ai fuziunii dintre sonoritatile rock si cele clasice.

Gregory “Greg” Lake, canta, interpreteaza la bass, chitara acustica si electrica solo, este compozitor si textier, lider spiritual, producator. Nascut la 10 noiembrie 1947 la Bournemouth, Anglia, primul contact direct cu muzica l-a avut printr-o chitara daruita de mama lui (pianista). Primul sau idol a fost Hank B.

Marvin. Primul sau grup mai cunoscut a fost The Gods, unde a trecut de la chitara la bass. Renumele si l-a castigat apoi in formula de baza a grupului King Crimson, iar maturitatea si apogeul artistic in ELP.

Carl Palmer a fost unul din cei mai apreciati bateristi din rock. S-a nascut la 20 martie 1950. Tatal lui a fost un mare iubitor de jazz si stia sa bata la tobe, asa ca i-a cumparat fiului un mini set de tobe din plastic cu cinel. Toti au fost surprinsi cand micutul Carl a pus un disc si a acompaniat primul cantec fara sa piarda nici o clipa ritmul. In curand a primit o baterie completa si un profesor. Deja ca adolescent a dat dovada de o tehnica exceptionala. Primul angajament serios a fost cu grupul The Crazy World Of Arthur Brown din care a trecut la Atomic Rooster. Paralel cu activitatea din grupul ELP a studiat percutia la Gidhall School Of Music din Londra.

Discografie Emerson, Lake & Palmer

* Emerson, Lake and Palmer (1970)
* Tarkus (1971)
* Pictures at an Exhibition (live) (1971)
* Trilogy (1972)
* Brain Salad Surgery (1973)
* Welcome Back My Friends to the Show That Never Ends (1974) (live)
* Works, Vol. 1 (1977)
* Works, Vol. 2 (1977)
* Love Beach (1978)
* In Concert (live) (1979)
* Black Moon (1992)
* Live at the Royal Albert Hall (live) (1993)
* Works Live (1993)
* In the Hot Seat (1994)
* I Believe In Father Christmas (1995)
* Live at the Isle of Wight Festival 1970 (live) (1997)
* Live in Poland (live) (1997)
* Reworks: Brain Salad Perjury (2003)

Sursa: Rockul.info

About Admin

Lasă un răspuns